Povestea uriașului

Povestea uriașului

                                                                                    (adaptare după ”Elevul de clasa I” de M. Durickova)

          Odată, la începutul unui an şcolar, un tată a venit la şcoală şi şi-a îndreptat paşii direct către biroul directorului.
          - Vă rog să-mi înscrieţi băiatul în clasa întâi. Am mai fost anul acesta la şase şcoli să-l înscriu, dar nu l-au primit. Nu mai vorbesc de anii trecuţi. Pavko al meu n-a fost nici la grădiniţă. Nimeni nu l-a primit.
          - De ce nu l-au primit? Ce s-a întamplat? întrebă directorul.
          - Vedeţi, fiul meu este prea mare şi nu încape în clasă.
          - Dar pe coridor încape?
          - Nu încape nici pe coridor, zise tatăl.
          - Atunci îl punem în sala de sport.
          - Nu încape nici în sala de sport, zise tatăl cu tristeţe.
          În cele din urmă se înţeleseră să îl înscrie pe Pavko la şcoală. O să stea în curte şi o să se uite în clasă pe fereastră, ca să urmărescă lecţiile. Când o să vină iarna, Pavko o să stea tot în curte. O să poarte haină de blană şi căşti pe urechi, ca să audă ce se vorbeşte în clasă, pentru că ferestrele vor fi închise, pentru a nu răci ceilalţi copii, aşa cum pretinseseră părinţii. De scris şi de desenat o să-i fie uşor. O să-şi pună o tablă pe genunchi.

          În ziua următoare, Pavko veni la şcoală. Stând în curtea şcolii, îşi mişca nedumerit picioarele în pantofii săi uriaşi, iar capul îi ajungea până la coşul de pe acoperiş. Copiii fugiră în clase când îl văzură şi începură să se uite la el pe fereastră. Pavko Debnarik se uita şi el pe fereastră, căutându-şi clasa. Alminteri era liniste. Copiii uimiţi se zgâiau la el. Şi Pavko? Se zgâia şi el la ei.
          Într-o zi, de la o fereastra de la etajul I, se auzi vocea unei fetite:
          - Eşti în clasa I?
          - Eu? întrebă Pavko, aplecându-se puţin ca să vadă cu cine vorbeşte. Da, sunt în clasa I, spuse el dând din cap şi zâmbindu-i fetiţei îndrăzneţe. Avea faţa rotundă, un năsuc mic şi păr negru.
          - Şi eu sunt în clasa I şi mă cheamă Betka, zise fetiţa. Tata mi-a citit ieri o poveste despre un uriaş bun. Şi tu eşti un urias bun?
          Pavko dădu din cap, dar îşi dădu seama că nu are nici o dovadă. Incepu să se gândească. Betka văzu scânteia unui gând în ochii lui mari. Îşi întinse o mână până în pădure. Când o aduse înapoi, în palma lui deschisă era o veveriţă. O duse până la fereastră şi i-o dădu fetiţei.
          - O veveriţă! Ce frumoasă e! strigă Betka. Nu-i culegi un con?
          Pavko îşi întinse din nou mâna. Ajunse la vârful unui brad. Când îşi lăsă mâna jos, era plină de conuri. Ceilalţi copii erau entuziasmaţi. Spaima le trecu, pentru că îşi dădură seama că Pavko, deşi era uriaş, nu făcea rău nici unei veveriţe.
          Apoi copiii se jucară cu Pavko în fiecare pauză. Când se jucau de-a poarta de aur, Pavko era poarta. Când jucau fotbal, Pavko era portarul. Îi era uşor. Întindea o mână şi acoperea jumătate din poartă. Dacă o întindea şi pe cealaltă, acoperea poarta în întregime. Îi părea rău de un singur lucru: că nu putea să se joace de-a v-aţi ascunselea. Toata lumea îl vedea, oriunde era. Atunci copiii nu se mai jucară de-a v-aţi ascunselea, pentru că nu era interesant să se joace fără Pavko. Toţi copiii vroiau să fie prieteni cu el. Dar prietena lui cea mai bună era… stiţi voi cine: Betka cea cu faţa rotundă, nasul mic şi părul negru. Fetiţa aceea care vorbise prima cu el.
           Trebuie să adaugăm că Pavko Debnarik era un elev bun şi că, în fiecare zi, primea câte un plus în caietul de teme.