Albinuța și soarele

Albinuța și soarele

de Nina Stănculescu

          A fost odată,demult tare ,o albina .Şi fiindcă era mai mititica decât altele,îi spuneau Albinuţa.
Toată ziua zbura cu celelalte albine din floare –n floare,să strângă polen şi nectar şi să pregătească la stup ceară şi miere.Şi atât de repede alergau ele pe câmpuri,încât se luau la întrecere chiar şi cu vântul.Nici una nu era atât de harnică pe cât era Albinuţa şi nu alerga atât de repede că ea.
          Însă oricât se străduiau ele,tot nu ajungeau la toate florile de pe câmpie.Şi multe flori se ofileau cu nectarul nestrans.
          Dacă văzură albinele aşa,se strânseră să se sfătuiască ce să facă.Cea mai bătrână şi mai învăţată dintre ele spuse:
          -Ziua e prea mică!De aceea nu ajungem să culegem nectarul de peste tot! Să se ducă deci Albinuţa,cea mai vrednică dintre albine,la soare să-l roage să mai rămân puţin pe cer,până putem să ne isprăvim toată treaba!
          Albinele încuviinţară toate.
          Iar Albinuţa, dacă auzi una că asta,ce era să facă?Se pregăti de drum.
          Albinele o întovărăşiră până la marginea câmpiei,apoi îşi luară rămas bun de la ea şi se întoarseră la treburile lor.
          Albinuţa porni departe,drept înainte,către muntele cu vârful în nori.
          Zbura ea,zbura,gândindu-se cum să ajungă la soare,când,deoadata, dădu în cale peste un cuib de viespi.Nici n-apucă să se dezmeticească bine că viespile tăbărâră pe ea:
          -Unde umbli că năucă?Ce cauţi pe aici?
          Albinuţa le răspunse:
         -Zbor în slăvi la mândrul soare
          Să-l rog de n-ar vrea oare,
          Să nu plece-n orice zi
          Aşa iute la culcare!
          Când auziră una că asta,viespile făcură o hărmălaie de nedescris.
          -I-auzi îndrăzneala! Cine a mai pomenit aşa ceva? Şi la ce ţi-o fi trebuind atâta soare?
          Noi de-abia aşteptăm să vină noaptea să ne culcăm! Nici n-ai să ajungi până acolo!Şi nici soarele n-are să stea să te asculte! Întoarce-te la cuibul tău!
          Şi atâta bâzâiră şi o îmbrânciră, până când, ameţită,Albinuţa căzu la tulpină unei albăstrite din preajma.Această se legăna liniştită în bătaia vântului şi tare se mai minuna când dădu cu ochii de ea:
          -Ce-i cu ţine,albina mică?De unde vii?
          -Zbor în slăvi la mândrul soare
          Să îl rog de n-ar vrea oare,
          Să nu plece-n orice zi
          Aşa iute la culcare!
          Opridu-se din legănat,albinuţa o chema atunci între petalele ei moi şi parfumate:
          -Vai ce curajoasă eşti! Să zbori atâta de departe! Drumul e tare lung! Odihneşte-te puţin între petalele mele să prinzi puteri! Ar fi atât de bine să mai rămână pe cer soarele în fiecare zi!Să stea oricât de mult! E atât de frumos şi bine când luminează el şi da căldură!
          Şi atât de plăcut era între petalele Albăstritei că Albinuţa mai, mai că ar fi rămas cu ea de sporovăiala până-n seară,de n-ar fi fost atât de grăbită.
          Mulţumi pentru odihnă şi de vorbele bune şi cu puteri sporite porni iar la drum.
Zbura ea ce zbura gândindu-se cum să ajungă la soare ,când, în dreptul unui copac noduros dădu de o Rădaşcă.
          -O albina aici! Se miră această nevenindu-i să-şi creadă ochilor.Dar încotro?
          Numai decât Albinuţa îi spuse şi ei:
          -Zbor în slăvi la mândrul soare
          Să îl rog de n-ar vrea oare,
          Să nu plece-n orice zi
          Aşa iute la culcare!
          Rădașca repezi înainte coarnele rămuroase, a mare minunare.
          -Din partea mea, spuse ea,n-are decât să facă ce vrea ,să mai stea pe cer ,sau să se ducă la culcare! Mi-e tot una !Tot ce ştiu eu e că nu-mi place să las treacă pe lângă mine un călător ostenit,fără să-l ajut!
          Şi zicând vorbele astea,o ridică pe albinuţa cu clesii ei puternici şi o aşeza pe un pat de frunze uscate , ba îi aduse şi ceva suc de iarbă să prindă puteri.
          După ce se satură bine şi se înzdrăveni Albinuţa îi mulţumi Radascei şi porni mai departe.
          Muntele cu vârful în nori se ridică acu drept înaintea ei şi Albinuţa se grăbi că nu cumva să asfinţească soarele şi să trebuiască să aştepte până a două zi că să-l vadă iar.
          Cu cât urcă pe munte o năpădea din toate părţile un vânt năpraznic,gata-gata s-o doboare la pământ.Apoi,din ce în ce se făcea tot mai rece,încât îi îngheţară antenele scurte şi picioruşele strânse de-a lungul trupului.De-abia putea să mai dea din aripi de frig şi osteneală.Dar îşi făcea curaj şi nu se lasă bătută .
Când însă izbuti să ajungă sus ,pe creastă,văzu că până la soare mai esra cale destul de lungă.Iar puterile o părăsiră aproape de tot.Ce să facă? Să se întoarcă la stup?
          Atunci soarele, care tocmai se pregătea să coboare spre asfinţit o văzu .Şi tare se mai miră, zicandu-şi în sinea lui:
          - Ce-o fi cu albinuţa asta?Aşa singură pe vârful muntelui?Nu-i oare una din albinele pe care le ştiu alergând toată ziua pe campioe din floare-n floare?
          Întinse repede o rază ,o înfăşură pe Albinuţa de mijloc şi o ridică sus la dansul .
          -Ce cauţi aici?întreba el.Şi ce mai fac hărnicele tale surori?
          Atunci Albinuţa prinse a grai:
          -Bună ziua ,mândru soare,
          Albinele suriooare,
          Te-ar ruga de n-ai vrea oare,
          Să nu pleci în orice zi,
          Aşa iute la culcare!
          Dacă auzi una că asta ,Soarele rămase pe gânduri:
          -Îmi place,vorbi el într-un târziu ,să ajut roadele pământului să crească şi să se coacă,să ajut vietăţile să trăiască şi să-şi agonisească hrană,şi mai cu seama pe om îl ajut în muncă lui.Dar nimeni niciodată nu mi-a cerut aşa ceva până acum!Voi însă sunteţi tare harnice,va ştiu şi v-am îndrăgit de mult!Aşa încât pentru voi,fie în fiecare zi am să rămân mai mult pe cer.
          Albinuţa nu mai putea de bucurie.Îşi mişcă încoace şi încolo atenutele micuţe.
          Soarele însă adaugă :
          -Dar când vei avea mai puţin de lucru,să-mi daţi de veste şi atunci am să plec mai devreme.
          Albinuţa nu ştiu cum să-i mulţumească mai bine şi se grăbi să coboare iară pe pământ pe acelaşi fir lung de rază,care rămăsese prins în jurul mijlocului.Zbura că gândul la stupul ei.
          A două zi soarele rămase puţin mai mult pe cer.Iar în ziua următoare rămăsese şi mai mult.şi tot aşa,în fiecare zi,rămăsese puţin mai mult decât în ziua dinainte.Până când se duse vara şi florile se împuţinară pe câmpuri.Atunci albinele trimiseră vorba soarelui că nu mai aveau nevoie să rămân atât de demult pe cer.Soarele asfinţi mai devreme în ziua aceea.Iar în ziua următoare asfinţi şi mai devreme.Şi tot aşa, până în miezul iernii,când albinele se ferecaseră demult în stup să doarmă până-n primăvară.
          De atunci până astăzi mereu, soarele,odată cu primăvară,rămâne în fiecare zi mai mult pe cer,că să aibă vreme albinele să culeagă nectarul şi polenul de la toate florile ,apoi,după ce trece vara,rămâne tot mai puţin şi zilele se fac tot mai scurte.
          Şi tot de atunci cică ,albinele au rămas cu mijlocul vărgat de la rază cu care soarele a prins-o pe Albinuţa s-o tragă spre el!


Albiniţa mea-cântec

Zum, zum, zum,
Albiniţa mea

Prin câmpii şi prin răzoare,
Alergăm din floare-n floare
Zum, zum, zum,
Albiniţa mea

Căutăm prin floricele
Şi-a-dunam mierea din ele
Zum, zum, zum,
Albiniţa mea

Ne-am întors cu toate acasă
Şi-am adus mâncare aleasă
Zum, zum, zum,
Albiniţa mea